Ana Blandiana
Luceafărul, 1977, la prima apariție în ziar a poetului

„Ce va urma după această suferință din care nu izbucnesc țipete, ci se distilează tăceri, după această lacrimă care nu deformează lumea, ci o spală și o face mai limpede? Nimeni, nici chiar talentul lui evident, nici chiar sensibilitatea lui scânteietoare, nu ar putea răspunde. Nu o poate face decât timpul, cu încăpățânarea lui de a trece, cu mania lui de a schimba. Nouă ne rămâne doar să nu uităm acest nume simplu - numele unei lacrimi - ca să îl putem recunoaște mai târziu, mult mai târziu, pe lista învingătorilor.”

După apariția în revista literară săptămânală Luceafărul a poeziilor lui Vasile Gheorghe, în ultima duminică a lui august 1977, la postul de radio Europa Liberă, dl. Virgil Ierunca, critic literar, poet și publicist român, a citit poezia „Octombrie” la emisiunea sa culturală.

Ștefan Augustin Doinaș nota în 1979:
Despre poezia Motiv chagallian:
„Foarte frumoasă poezie! Descriptivul trece într-un fel de delir liric al realității, suferind astfel atmosfera pictorului.”

Despre poezia Poem:
„Frumoasă poezie! Forța ei stă, deopotrivă, în confesiune și explozie metaforică.”

In intampinarea sensului unic

A orândui lucrurile, ființele, întâmplările, într-un alfabet al sufletului, pe care să îl încerci de câte ori ai de comunicat cu universul. Asociind litera esențelor, emoțiilor de taină, ener-giilor care îți lucrează simțurile modelându-le permanent. Sunt astfel înșiruite șoapte, plutiri, alături de despicări-răspicări în ringul unor forțe concurente.
Vasile Gheorghe atunci când nu se îngrijește de motanul său, de copaci și de starea națiunii, scrie poezie; de fapt și când face aceste lucruri, tot poezie scrie. Dintr-o etapă istorică în alta, l-am tot îmboldit să scoată un volum și iată-l pe buza facerii: „2-1 într-un cerc albastru”. Extrem de selectiv, fără graba care a pus stăpânire în zilele noastre peste lumea literară și peste lume în genere.
Pentru poet, a trăi este o muncă elaborată, dincolo de respirările ce pot fi numărate tehnologic mai aflându-se alte respirări discrete, în nuanța gândurilor, neliniștilor inerente pe cărările pline de capcane, ale vieții. În intersecții, se stă și se odihnește, se contabilizează pașii și se verifică direcțiile. Aici se pun întrebările, se așteaptă răspunsurile, dintre acestea unele nevenind niciodată.
Doi sau unu, sau doi fără unu, care e tot unu? Aici se strânge snopul judecăților, în determinarea unui singular sau plural identitar. La prima vedere, întotdeauna e nevoie de doi; doi poli, doi ochi, două urechi, două mâini, stânga și dreapta, da și nu. Gândirea binară poate fi restrânsă însă pe considerente de esențializare. Ilustrează aceasta poetul: „Tare greu a fost să învăț/ A număra până la/ Unu,/ Un pom toamna, plin cu fructe/ Și a fost/ Odată ca niciodată/ O casă,/ O iubire,/ O familie,/ Un nou-născut în brațele mamei,/ Un școlar,/ Un tânăr îndrăgostit și iar/ O familie./ Unu, să număr cu mine/ Când privesc împrejur/ Și gândesc singur./ Apoi să număr cu/ Un altul, cu/ O lume și cu/ O viață./ Ah, n-am terminat:/ Să număr și cu/ O moarte./
Dar și cu pomul vieții sub/ un cer din care plouă/ O singură ploaie,/ O dată/ Pentru totdeauna./ Un potop,/ O lume și/ UNUL,/ Dumnezeu deasupra.” (A număra până la unu). Strict și hotărât așadar, ca într-un preambul al unei recăpătuiri a lumii, undeva în sfera de aer a momentului originar. La capătul opus al ideii (deci există două capete, nu unul singur!) în acest alfabet clar inedit și oarecum apocrif nici măcar nu se află vreun doi...
Mai este desigur și cercul albastru, despre care aș crede că este „Cercul memoriei”, surprins în transfigurări succesive: „Toamna, inima umbrei este o frunză,/ memoria frunzei se face piatră,/ piatra uită și ea,/ se face nisip,/ iar vântul suflă întâmplarea.// Când totul s-a sfârșit,/ coboară din nori acea pasăre/ cu aripi de umbră în inima frunzei/ din piatra de nisip”. Dacă e să ne întrebăm unde e aici albastrul? nu, nu e cazul, e prisos de albastru.
Dintre scenele lirice notabile, am ales această considerație pe tema relativității, incitantă și frumos exprimată: „Observa-torul alerga în spirală/ Pe scara din turn,/ Atins de halebarde tocite,/ Călcând planete uitate în gol,/ Urca în vârful rotund, de cretă, al zilei./ Frunzele cădeau cu suta de ani,/ Pe străzi tocmai se ridicau piramide,/ Păsările se dilatau în/ Idei și sentimente./ La radio se transmitea în direct/ Un interviu de la nașterea universului.” (Desenul lui Einstein).
Cartea lui Vasile Gheorghe este una amplă, fiind parcurs întreg alfabetul limbii române într-un influx inspirațional care conferă conotații interesante și productive, alcătuindu-se astfel un alfabet propriu, expandat ideatic, ramificat după bunul plac și înțeles al unui subconștient atins de suflul problematicii existențiale. O carte care își va găsi cu ușurință locul binemeritat în peisajul amplu al poeziei actuale.
                                                                       Daniel Marian

RECENZII