Acesta sunt eu! Tu cine esti?

In această carte este vorba despre ceea ce, într-un limbaj desuet, s-ar putea numi „impunerea de limite copiilor".

Simt descrise modalităţi de delimitare ale unei persoane faţă de semeni, inclusiv faţă de copiii mari sau mici, astfel încât contactul între părţi să fie cât se poate de bun şi niciuna dintre ele să nu sufere prejudicii.

Dragostea pentru copiii noştri şi pentru oamenii maturi apropiaţi nouă este percepută într-un anume fel de noi şi într-un alt fel de ei. La fel se întâmplă şi cu afecţiunea lor pentru noi.

Condiţia pentru ca persoanele din jurul nostru să se şi simtă iubite este ca sentimentele noastre de afecţiune să poată fi transpuse în gesturi şi acţiuni pline de dragoste.

Copiii şi adulţii percep iubirea într-un fel personal. Ceea ce avem în comun cu toţii este faptul că nu ne simţim iubiţi atunci când ne sunt încălcate sau nu ne sunt respectate limitele personale.

In cazul unor ofense grave şi dese, ni se diminuează sentimentul propriei valori şi, ca atare, capacitatea de a acţiona constructiv. Nu mai putem nici să avem grijă de noi şi nici să păstrăm contactul cu cel care ne-a jignit. Acest lucru este valabil în egală măsură pentru copii şi oameni maturi.

Avem nevoie de timp ca să ne cunoaştem limitele. Pe unele le simţim instinctiv, pe altele însă, durează ani până le recunoaştem şi învăţăm să le marcăm astfel încât şi ceilalţi să le observe.

Unul dintre paradoxurile vieţii este că ne putem recunoaşte limitele numai atunci când semenii noştri le încalcă.

La fel, putem depista limitele celorlalţi doar atunci când, fără să vrem, ajungem la conflicte cu ei sau îi ofensăm.

In viaţa socială cotidiană, alături de persoane de care nu ne leagă relaţii de dragoste, ne însuşim unele „reguli de joc" formale, care ne ajută să nu pătrundem pe „teritorii străine" mai mult decât este neapărat necesar. Aceste reguli diferă de la o arie culturală la alta şi de la un grup social la altul.

Intotdeauna, însă, ele se referi la păstrarea unei anumite distanţe, pentru a nu risca să-l jignim pe celălalt.

In cazul convieţuirii în familie, dimpotrivă, este vorba despre polul opus distanţei, şi anume apropierea.

Uneori, nevoia de apropiere a copiilor mici pare insaţiabilă, deşi şi aceştia au nevoie de pauze şi de distanţă. Ei nu cunosc încă limitele părinţilor şi le învaţă doar atunci când, de-a lungul timpului, intră în coliziune cu ele.

Unul dintre cele mai preţioase cadouri făcute de copii părinţilor este posibilitatea de a-şi cunoaşte propriile limite şi de a le modifica, astfel încât ele să fie cât mai constructive pentru ambele părţi. Exact la fel ca într-o relaţie de dragoste între adulţi.

Singura deosebire dintre un copil şi un partener adult este aceea că primul dispune de mai puţine experienţe. în orice caz, conştientizarea clară a propriilor limite durează aproximativ zece ani.

Cu cât ne cunoaştem mai bine limitele şi cu cât le exprimăm mai personal, cu atât mai satisfăcătoare vor fi contactele noastre cu semenii şi invers.

In relaţia părinţi-copii, iubirea este atât de mare şi atât de uşor de rănit, încât, în procesul reciproc de învăţare, desfăşurat în continuu în cadrul familial fiecare parte riscă permanent să încalce limitele celeilalte.

Atunci când adulţii sunt cei care conduc prin exemplu personal şi dau tonul, senzaţia de vinovăţie este minimă, iar sentimentul de sine, mai puternic.

Felul în care ne comportăm cu copiii şi îi educăm este mai mult sau mai puţin conştient, mai mult sau mai puţin analizat şi, nu rareori, contradictoriu.

Pentru unii oameni, atitudinile lor sunt mai importante decât însăşi viaţa, în timp ce pentru alţii, acestea sunt un partener de conversaţie interior, util doar pentru a le susţine dialogul cu ceilalţi.

Unii spun: „Sunt suma principiilor mele!" Aceştia nu se cunosc încă destul de bine. Cu toţii am fost cineva înainte de a adopta concepţiile noastre şi suntem cineva în spatele acestora. De acest „cineva" avem nevoie când devenim părinţi…

………………….

…conflictele dintre părinţi şi copii nu sunt un semn că părinţii n-ar face faţă educării copiilor, ci sunt utile pentru ca ambele părţi să înveţe câte ceva.

Într-o familie sănătoasă, însă, responsabilitatea pentru calitatea conflictelor revine părinţilor. A lăsa vina pe umerii copiilor este lipsit de responsabilitate şi nu poate genera decât noi conflicte şi mai distructive. JESPER JUUL

………………….

Conceptul lui Jesper Juul de „echidemnitate“ în familie a devenit cunoscut prin lucrarea Copilul tău competent, un bestseller internaţional în domeniul pedagogiei.

În cartea de faţă, Juul se ocupă de sursele fierbinţi ale dinamicii familiale: conflictele şi importanţa lor deosebită pentru familie şi educaţie.

Jesper Juul s-a născut în 1948, în Danemarca. Este terapeut familial, consilier conflictual şi scriitor. Până în anul 2004, a condus Institutul Kempler din Scandinavia în Odder, Danemarca, pe care l-a înfiinţat în anul 1979.

Jesper Juul a dezvoltat o formă proprie de terapie şi consiliere: intervenţii pe termen scurt cu întreaga familie, orientată pe acţiune şi practică. Scopul muncii sale este să susţină potenţialul părinţilor în educarea copiilor şi nu să le confirme eşecurile. Jesper Juul este autorul a peste 20 de volume, traduse în numeroase limbi, precum şi fondatorul şi conducătorul reţelei Familylab International.

Limba: romana
Nr.pagini: 128
Dimensiuni:
An aparitie: 2013

RECENZII