Convorbiri cu Octavian Paler

"Când mi-a venit ideea unui volum de convorbiri cu Octavian Paler? Îmi amintesc bine momentul: tocmai încheiasem lectura romanului său Viaţa pe un peron, căruia urma să-i fac o prefaţă pentru ediţia de la Corint.

Eram, de ani buni, impresionat şi intimidat de Octavian Paler. De cărţile sale, ca şi de ieşirile în spaţiul public, întotdeauna memorabile prin greutatea şi tonalitatea cuvintelor rostite. Într-o epocă a logoreei şi grafomaniei, cu atâţia analişti improvizaţi şi scriitori închipuiţi, acest intelectual strălucit avea darul de a restitui cuvântului gravitatea pierdută şi axa lui interioară. Aproape fiecare propoziţie scrisă ori rostită de Octavian Paler se întipărea în memorie şi în conştiinţă, făcându-te să gândeşti şi să-ţi pui întrebări.

Ceea ce mă frapase recitind Viaţa pe un peron era nevoia de comunicare a autorului. În toate cărţile lui Octavian Paler există o voce multiplicată, un ego ce se diminuează voit, ca să înregistreze alteritatea. Când interlocutorul lipseşte, Octavian Paler şi-l creează, dedublându-se şi purtând pasionante dialoguri interioare.

Mi se pare inutil să caut, în dialogul acesta, o sintagmă pe care s-o plasez în titlul cărţii. Definiţia ei ideală, argumentul peremptoriu, recomandarea cea mai bună este chiar numele autorului cu majusculă, care a compus-o, sclipitor, la patru mâini."

Sa incep cu o amintire. Eram student si locuiam pe strada Tufelor, care nu figura pe atunci in perimetrul Bucurestiului. Oficial, Bucurestiul se termina la faimoasa bariera "Bacchus" din periferia cartierului Ferentari. Locuiam la "coana Veta", proprietara unei mici casute de chirpici, care-si inchiriase singura camera disponibila, ea si batranul Mosulet (sotul, adica) multumindu-se cu antreul.

Eram trei ocupanti ai acelei odai, mare cam de sapte-opt metri patrati. Un cantaret de biserica, pe care-l poreclisem Truman, dupa numele presedintelui Americii din acea vreme, un functionar de la Regia Tutunului, Liviu, si eu. Noaptea ne foloseam de o lampa de gaz, intrucat strada Tufelor nu intrase, inca, in secolul XX.

La lumina acelei lampi am citit prima oara capodopera lui Cervantes, avand grija sa nu-i supere lumina pe Truman si pe Liviu, mai ales ca nu tineam sa le dau explicatii de ce nu ma culcam si eu. Nu ne lega nimic serios, de fapt. Viata ne adunase, intamplator si provizoriu, in calitate de chiriasi ai coanei Veta. Dezvaluindu-le ce citeam si cu ce ganduri am ars gazul in lampa trei nopti pana tarziu, riscam sa stric relatiile obisnuite dintre noi, bazate pe alte temeiuri. Truman ne cerea, mie si lui Liviu, sa-l acoperim cu "milioanele" (erau ani de inflatie) obtinute atunci cand colinda cartierul cu preotul bisericii unde era cantaret. In schimb, lasa descuiat, cand pleca, geamantanul unde isi tinea prescurile.

Ce m-a atras, la Don Quijote, la prima lectura? Intrucat tin sa respect pariul sinceritatii, nu va voi spune nimic despre eventualele "emotii estetice". Ceea ce stiu cu certitudine este altceva. Treceam atunci printr-o criza: incercam sa-mi inving complexele, timiditatea si inhibitiile de introvertit, facand pe grozavul.

Cautam sa ascund noaptea din mine (banuiesc ca toti introvertitii au o noapte interioara, prin care bajbaie si pe care o ascund de altii, deoarece nici ei nu stiu ce ascunde ea) prin bravade puerile. Amintiti-va ca am spart pahare in dinti la balurile studentesti! Si ca eram un virtuoz in "arta" de a azvarli un cutit, ca indienii, intr-o tinta, aflata la distanta, infigandu-l in ceva: un copac sau o scandura!

Limba:romana

Nr.pagini:332

Dimensiuni:20x13

An aparitie:2007

RECENZII