Copii in armata nazista

Preț: 35^,00 lei

Disponibilitate: în stoc

adaugă în coș

Autor: Wilhelm Gehlen, Don Gregory

Editura: Meteor Press

Anul publicării: 2017

Pagini: 400

Format: 13x20 cm

Categoria: Carti istorie

DESCRIERE

Copii in armata nazista

Wilhelm Gehlen, Don Gregory

... lucrarea de fata este autobiografia unui băiat, Wilhelm Gehlen, născut în Germania în 1933. Povestea vieţii lui cuprinde în special anii războiului, evenimentele trăite împreună cu familia şi vecinii, mulţi dintre ei militari...

Din carte:

Ziua Sfântului Nicolae, 1944

Pe 6 decembrie era ziua Sfântului Nicolae, zi în care copiii din ţările catolice primesc mici daruri înainte de Crăciun. Cerul era senin, iar vremea, rece. Dl Knauff solicitase o cantitate suplimentară de făină ca să pregătească ceva pentru perioada Crăciunului, iar comandantul îl autorizase pe intendentul din Bastogne să-i dea dlui Knauff trei saci cu făină şi alte alimente.

Fiind binedispus, ca înaintea Crăciunului, el a trimis un mic camion cu un şofer care să-l ducă pe dl Knauff să ia cele necesare de la Bastogne, unde trebuia să semneze personal de primirea mărfii. în definitiv, regulamentele trebuiau respectate, fie că era război sau nu.

In orice armată, intendentul este cea mai iubită sau cea mai urâtă persoană. Toţi sunt la fel. Se poartă de parcă lucrurile pe care trebuie să le distribuie soldatului nevoiaş le-ar aparţine lor personal.

Nu vor să renunţe la nimic. Ei sunt adevăraţii calici ai unei armate. Puterea lor este nelimitată, ca să zic aşa. Chiar şi gradele foarte mari îşi pleacă capetele şi cerşesc, fără să uite vreodată să spună „mulţumesc”.

Mie şi lui Felix ni s-a permis să mergem cu dl Knauff. Era destul loc în camion, care avea patru locuri şi spatele acoperit cu o prelată. Pe cer nu se vedea niciun avion, nici prieten, nici inamic (inamicul fiind de această dată germanii). Nici mama n-a avut nimic împotrivă. In definitiv, eram sub protecţia Armatei Statelor Unite ale Americii. Protecţie?

Singurele arme pe care le avea şoferul erau un soi de cuţit mare pentru pâine băgat într-o teacă atârnată de centură şi o carabină aşezată într-o plasă pentru bagaje din spatele nostru. Dacă armata germană voia să ne prindă într-o ambuscadă, cred că am fi fost într-un real pericol.

Pe şoseaua care ducea la Cafe Schumann, circulaţia era aproape inexistentă. în timp ce urcam spre intersecţie, am întâlnit primul blindat american. Trei tancuri Sherman erau parcate sub nişte copaci în stânga noastră.

Tanchiştii erau ocupaţi cu focul, la care îşi pregăteau micul dejun. Am remarcat că stăteau în corturi. La intersecţie, un poliţist militar voinic ne-a oprit şi a cerut să vadă actele şoferului.

S-a uitat la noi şi ne-a făcut semn cu mâna să trecem, fără alte comentarii. Şoferul se descurca destul de bine în germană şi i-a spus dlui Knauff că el este dintr-un orăşel american cu o denumire germană, Frankfort.

- Este în Kentucky, a precizat el.

Părinţii lui aveau, în piaţă, o tarabă la care vindeau legume, iar el învăţase puţină germană la liceu.

- Nu de acolo vine cărbunele în America? am întrebat eu.

- Da, de fapt, cea mai mare parte a lui, a spus el. Mai există şi în Virginia de Vest, dar cărbunele de acolo este ca fecalele de câine. Nu arde, iar pentru extracţia metalelor este inutil.

Folosise expresia „fecale de câine” („dog turds”), aşa că l-am întrebat ce înseamnă în germană. A râs:

- Rahat de câine, Hunde Scheiss, înţelegi?

- Ah, acum ştiu la ce vă referiţi, am zis eu. Noi ardem uneori praf de cărbune amestecat cu apă, căruia îi spunem „rahat negru de vacă”.

In ultima vreme însă, am amestecat praful umed cu aşchii de lemn şi ziare, şi le-am uscat. Se întăresc ca ghiulelele şi ard ore în şir...