Elefantul si crenguta. Arta gandirii pozitive

Aţi auzit vreodată povestea elefantului şi a crenguţei? In India îi învaţă obedienţa pe elefanţii tineri, pentru a-i împiedica să evadeze, legându-i de un obiect imens, imposibil de mişcat, cum ar fi un copac, încă de când sunt foarte mici.

Copacul este atât de mare, încât indiferent cât ar trage şi s-ar smuci puiul de elefant, nu se poate elibera.

Asta duce la dezvoltarea a ceea ce e cunoscut drept „neajutorare învăţată" în ceea ce priveşte animalul. După ce încearcă din răsputeri atâta timp să rupă legătura, doar pentru a fi tras înapoi de fiecare dată, ajunge să creadă într-un final, că orice ar face, nu poate scăpa.

In cele din urmă, devenind adult şi cântărind câteva tone bune, pot fi legaţi de o ramură şi nu vor evada, de fapt, nici măcar nu vor mai încerca.

Adesea, în viaţă, şi noi ne comportăm exact la fel; dacă ni se spune de suficient de multe ori că nu vom scăpa de mediocritate sau că nu vom putea evada din mediul nostru, atunci, în cele din urmă, acea credinţă va deveni atât de puternică, atât de adevărată, încât noi, la fel ca elefantul, vom crede în ea; ea va deveni adevărul nostru.

Mai târziu, datorită sistemului nostru de credinţe care ne limitează, vom tinde să gândim unidirecţional…
-------------------

…adevărul este că mulţi oameni se simt neputincioşi, alienaţi, crezând că întreaga lor contribuţie la lumea în care trăim este şi va fi pe vecie un mare nimic.

Aşa cum zicea poetul Keats, ei cred că pe epitaful lor se vor aşterne cuvintele: „Aici odihneşte un om al cărui nume a fost scris pe apă".

Cred că Geoff ar prefera ultimele cuvinte ale lui Albert, prinţul consort, care în timp ce dădea un vânt, întins fiind pe patul său de moarte, se spune ca ar fi strigat: „Atâta timp cât mai pot da o băşină, încă există viaţă in mine! Mai puţin poetic, dar cu siguranţă mai optimist.

Trebuie să recunoaştem tristul fapt că mulţimi întregi de oameni se simt prinşi în cursă de joburile lor nesfârşite, nemulţumiţi, invinuindu-se reciproc, ursuzi, irosindu-şi la propriu vieţile.

Lipsa respectului de sine se ascunde în rasism, tribalism şi o mizantropie generalizată.

Puţini sunt aceia care cred că mai este posibilă orice satisfacţie reală, să nu mai vorbim de vreo împlinire oarecare, în vieţile lor de muncitori pe plantaţie.

Câţi oameni se trezesc nenorociţi din paturile lor luni dimineaţa, înspăimântaţi fiind de încă o săptămână de muncă zilnică nesuferită?

Geoff Thompson crede că oamenii au puterea interioară de a se elibera de munca aceea care le ucide speranţele şi visele şi că pot fi persoanele care îşi doresc să fie.

Din momentul în care sunt plini de hotărâre şi încredere, ei pot deveni artişti, scriitori, muzicieni, vrăjitori financiari, inventatori, conducători ai industriei şi naţiunilor. Raza de acţiune a aspiraţiilor este nelimitată.

Reuşeşte de asemenea să fie convingător în ceea ce priveşte satisfacţia şi bucuria autentice generate de o muncă umilă, dar devotată, chiar dacă nu este în mod deosebit profitabilă financiar, dar are o valoare egală faţă de carierele celor mari şi celor buni.

Poate această muncă poate presupune îngrijirea altor oameni sau creşterea unei familii cu dragoste şi înţelepciune.

Chiar şi sarcini care pentru alţii ar părea la suprafaţă pământeşti, le pot oferi celor care le duc la îndeplinire cu sârguinţă şi grijă, satisfacţia profundă a unei munci bine făcute….
 

Limba: Romana
Nr.pagini: 190
Dimensiuni:
An aparitie: 2013

RECENZII