Exercitii de libertate

Dragi prieteni,

“Libertatea nu este un brand care poate fi vândut” spunea Naomi Klein

Am învaţat, de-a lungul anilor, că exerciţiile de libertate sunt la fel de necesare precum exerciţiile de gimnastică.

În calătoriile sale, Micul Prinţ descoperă că, pentru regi, lumea este foarte simplificată. Toţi oamenii sunt nişte supuşi. Oricum, nu ştii niciodată unde să-i cauţi. „Îi plimba vântul. N-au rădăcini, asta îi deranjează mult”.

În drumurile mele imaginare, mă întâlnesc adesea cu Montesquieu şi cu Machiavelli. Am continuat să-i dau dreptate lui Montesquieu, deşi ştiu că Machiavelli reuşeşte mai bine în viaţă.

După 22 de ani de politică, am realizat că, treptat, mi-am îngrădit singur libertatea.

Am încercat să ascund faţă de familia mea şi faţă de voi suferinţele, umilinţele, trădările acestor ani.

Cineva, cu un destin politic apropiat de al meu – fostul prim – ministru francez, Alain Juppé – se întreba, aşa cum mă întreb şi eu : „Am decăzut oare într-atât încât curajul de a-ţi asuma libertatea şi propriile acte să fie considerate un semn de insuportabilă aroganţă şi de insensibilitate?”.

Am sentimentul că descopăr, tot mai des, simptomele, unei noi maladii contemporane – pierderea libertăţii. Devenim prizonieri ai băncilor – prin creditele pe care le luăm; ceea ce spunem se înregistrează şi se stochează pentru diverse eventualităţi; locurile în care ne deplasăm sunt identificate prin GPS; cardurile bancare arată cât şi pe ce cheltuim; datele biometrice şi cipurile din documente se transformă în ţinte pe un eșichier mondial.

Descopăr cu neplăcere că România a început să fie un fel de „ cuib de cuci”, în care pacienţii se bat între ei, izolându-se de lumea din afară.

Există oare soluţii de „evadare”?

Eu cred că da. De aceea, aşa cum facem exerciţii de gimnastică, trebuie să facem şi exerciţii de libertate.

Este ceea ce eu propun de ani de zile, prin aceste editoriale.

Nu aştept miracole. Politica inspiră, în continuare, repulsie şi fascinaţie. Ea poate fi şi un auto-vaccin la ceea ce ni se întâmplă.

M-am regăsit în ceea ce a scris Michel Foucault, arătând că, de fapt, trăim într-o „închisoare deschisă”, pentru că scopul închisorii nu este de a reforma, ci de a controla.

„Banalitatea răului”, descoperită de Hannah Arendt, ne cuprinde tot mai mult, în condiţiile în care – cum spunea Elie Wiesel –„indiferenţa este mai rea decât revolta sau ura”.

De aceea, dragi prieteni – alături de Noam Chomsky – îndrăznesc să formulez un îndemn “Ocupați viitorul” !

Adrian Năstase

Puteti citi mai jos prezentarea facuta valumului de Bogdan Teodorescu.

Aş putea începe această scurtă prezentare vorbind despre calitatea textului scris din această carte, despre informaţia din el, despre corectitudinea observaţiilor făcute. Aş putea vorbi apoi despre ironia, deja faimoasă, a autorului, despre trimiterile culturale sau despre citatele bine alese. Aş putea vorbi despre viziunea sa geopolitică, despre înţelegerea fenomenelor globale, despre deplina cunoaştere a mecanismelor guvernamentale sau administrative care transpare din rândurile prezentului volum.

Aş putea vorbi despre autor, despre performanţele sale ca prim ministru, ca ministru, ca om politic, ca reprezentant al României, ca om de cultură, ca pasionat colecţionar de artă. Aş putea vorbi, deşi nu este cazul, despre simpatia sa pentru clubul dinamo bucureşti sau despre faptul că îl amuză lectura romanelor lui Gerard de Villiers.

Apoi desigur aş putea povesti o anecdotă sau două despre vizita pe care am făcut-o împreună la o brocantă pariziană şi despre cum a recunoscut nişte desene ale lui ianchelevici numai după semnătura care se iţea după alte desene puse deasupra lor sau despre trei piese de porţelan belgian din secolul al 19-lea pe care le-a negociat pentru mine în aceeaşi brocantă şi pe care le-am achiziţionat la un preţ extrem de bun.

Toate acestea şi multe altele aş putea spune în condiţii normale. Dar în condiţii normale, alături de noi, în faţa dvs s-ar afla autorul, la finalul acestui mic moment ar spune câteva cuvinte şi apoi ar semna autografe. Apoi s-ar întreţine cu invitaţii, ar schimba ironii, amabilităţi sau vorbe banale cu unii şi cu alţii şi am pleca acasă cu toţii într-o liniştită după amiază de toamnă bucureşteană. Or tocmai realitatea că nimic din toate aceste lucruri normale, banale şi simple nu se pot întâmpla, mă face să vorbesc despre altceva decât despre această carte.

Dar fiindcă ne aflăm într-un lăcaş al cărţii, într-un spaţiu al culturii şi al celebrării omului care scrie, mă voi referi la un aspect anume din prezentul nostru. După finalul farsei judiciare care a dus la încarcerarea sa, Adrian Năstase a reînceput să scrie. Un alt capitol din literatura concentrationară care începe cu Boetius, trece pe la Cervantes, Walter Raleigh, Martin Luther pentru a ajunge la Dostoievski sau la mai recenţii Varlaam Shalamov sau Malcolm X. Uimitoare pentru mine a fost reacţia unor oameni care-şi petrec timpul scriind şi care au cerut literalmente ca lui Adrian Năstase să i se interzică să scrie. Să i se ia pixul din mână şi hârtia din faţă. În numele democraţiei, al justiţiei şi eventual chiar în numele drepturilor omului. În cartea de care vorbim acum, Adrian Năstase se întreba „în definitiv cât de mult poţi limita libertatea în numele luptei pentru libertate?” Pare-se că oricât. Din ce motiv? Frică, jenă, complex de inferioritate, ură, prostie. Cazul politic Năstase, cel jucat de structurile puterii adunate în jurul lui Traian Băsescu, este unul documentat în literatura de specialitate şi se referă la eliminarea unui adversar politic prin apelul la aparatul de justiţie. Dar acest caz mult mai mărunt, al unor cetăţeni care cer interzicerea dreptului unui om de a scrie, este după mine semnificativ pentru criza în care a ajuns societatea românească.

Dar Adrian Năstase scrie în continuare. Şi cu cât aceşti cetăţeni sunt mai indignaţi pe scrisul său cu atât fiecare pagină apărută în Jurnalul Naţional, fiecare postare pe blog şi fiecare gând aşternut pe hârtie devin mai valoroase şi mai utile pentru viitorul nostru. Fiindcă, nu este important dacă este sau nu de acord cu textul scris, dar fiecare om care ţine la propria sa libertate şi la condiţia sa în această ţară, va înţelege că demersul lui Adrian Năstase de a gândi, de a scrie, de a se exprima, de a critica, de a rezista este unul salutar şi vindecător. Ura, bigotismul, intoleranţa, stupizenia se înfrâng prin curaj, inteligenţă şi exemplu personal. Or aici, mai mult decât să discut despre valoarea unei cărţi, am ales să salut valoarea unui gest. Când o putere întreagă vrea să te pună în genunchi şi tu reuşeşti să stai în picioare înseamnă că ţi-ai înţeles menirea şi ţi-ai asumat costurile acesteia. Dar mai ales înseamnă că ai demonstrat şi altora că se poate. Că se poate lupta, că se poate rezista, că se poate câştiga.

„Pentru Corpul Social remediul fricii este mersul împreună, mărşăluitul în stradă ca formă solidară de atitudine” scria Adrian Năstase citându-l pe Gus Bofa. Adunarea de aici, din jurul cărţii lui Adrian Năstase, în absenţa lui Adrian Năstase, este replica noastră la dorinţa lor de a ne domina prin frică.

Limba: romana

Nr.pagini: 240

Dimensiuni: 13x20

An aparitie: 2013

RECENZII