Extincţie

Adesea voit socant în manifestarile publice, nonconformist prin vocatie si rebel prin alegere, stilist desavârsit si indiscutabil maestru al prozei contemporane de limba germana (considerat chiar, de catre Italo Calvino, cel mai mare scriitor al secolului XX), austriacul Thomas Bernhard (1931-1989) a fost – si înca mai este, cel putin partial – o problema deschisa pentru critica de specialitate. Caci, daca meritele literare nu-i pot fi negate, receptarea la adevarata valoare a operei sale a fost întârziata de unele dintre atitudinile sau luarile de pozitie ale unui autor deloc doritor sa se încadreze (sa se lase încadrat!) în cliseele (fie ele si criterii…) stricte ale exegezei.

Realitate si perceptie

Desi încununat cu importante premii literare (Premiul de Stat Austriac, Georg Büchner Preis sau Prix Médicis Etranger) si afirmat atât ca prozator, cât si ca poet si dramaturg, Bernhard a ramas, de la începutul si pâna la sfârsitul activitatii sale literare, oarecum un outsider, el însusi alegând sa se situeze în afara oricaror norme si reguli. Dar poate ca nicaieri nu apare acest lucru atât de evident ca în „Extinctie“, ultimul si cel mai vast roman al sau, aparut în anul 1986.

Subintitulata „O destramare“, cartea aceasta reprezinta, la un anumit nivel al interpretarii, încercarea scriitorului de a diseca realitatea si perceptia umana si de a aduce în discutie, indirect, modul în care eul profund (cel adevarat!) difera de masca sociala ceruta (reclamata chiar!) la fiecare pas, dupa cum sugereaza scriitorul, de necesitatile unei existente filistine si fundamental ipocrite, cum e cea a Austriei secolului XX în viziunea nu o data cruda si, în orice caz, lipsita de orice menajamente a lui Bernhard. Pe de alta parte, „Extinctie“ devine, în anumite fragmente, un remarcabil sistem de oglinzi paralele, în care viata e privita mai întâi din perspectiva protagonistilor si mai cu seama a naratorului, Franz-Josef Murau, iar apoi, chiar daca mediat, din aceea a întregului univers uman cu care acestia intra în contact. Având curajul si, deopotriva, posibilitatile materiale de a parasi lumea austriaca atât de plina de defecte, dupa cum îi pare lui, de a se rupe de familia sa pe care o considera incapabila sa-l înteleaga si de a începe o noua viata la Roma, într-un exil autoimpus, alaturi de tânarul Gambetti, ai carui pasi îi ghideaza din punct de vedere intelectual, Murau îsi expune, de-a lungul întregului text, opiniile si concluziile.

Adesea voit socant în manifestarile publice, nonconformist prin vocatie si rebel prin alegere, stilist desavârsit si indiscutabil maestru al prozei contemporane de limba germana (considerat chiar, de catre Italo Calvino, cel mai mare scriitor al secolului XX), austriacul Thomas Bernhard (1931-1989) a fost – si înca mai este, cel putin partial – o problema deschisa pentru critica de specialitate. Caci, daca meritele literare nu-i pot fi negate, receptarea la adevarata valoare a operei sale a fost întârziata de unele dintre atitudinile sau luarile de pozitie ale unui autor deloc doritor sa se încadreze (sa se lase încadrat!) în cliseele (fie ele si criterii…) stricte ale exegezei.

Realitate si perceptie

Desi încununat cu importante premii literare (Premiul de Stat Austriac, Georg Büchner Preis sau Prix Médicis Etranger) si afirmat atât ca prozator, cât si ca poet si dramaturg, Bernhard a ramas, de la începutul si pâna la sfârsitul activitatii sale literare, oarecum un outsider, el însusi alegând sa se situeze în afara oricaror norme si reguli. Dar poate ca nicaieri nu apare acest lucru atât de evident ca în „Extinctie“, ultimul si cel mai vast roman al sau, aparut în anul 1986.

Subintitulata „O destramare“, cartea aceasta reprezinta, la un anumit nivel al interpretarii, încercarea scriitorului de a diseca realitatea si perceptia umana si de a aduce în discutie, indirect, modul în care eul profund (cel adevarat!) difera de masca sociala ceruta (reclamata chiar!) la fiecare pas, dupa cum sugereaza scriitorul, de necesitatile unei existente filistine si fundamental ipocrite, cum e cea a Austriei secolului XX în viziunea nu o data cruda si, în orice caz, lipsita de orice menajamente a lui Bernhard. Pe de alta parte, „Extinctie“ devine, în anumite fragmente, un remarcabil sistem de oglinzi paralele, în care viata e privita mai întâi din perspectiva protagonistilor si mai cu seama a naratorului, Franz-Josef Murau, iar apoi, chiar daca mediat, din aceea a întregului univers uman cu care acestia intra în contact. Având curajul si, deopotriva, posibilitatile materiale de a parasi lumea austriaca atât de plina de defecte, dupa cum îi pare lui, de a se rupe de familia sa pe care o considera incapabila sa-l înteleaga si de a începe o noua viata la Roma, într-un exil autoimpus, alaturi de tânarul Gambetti, ai carui pasi îi ghideaza din punct de vedere intelectual, Murau îsi expune, de-a lungul întregului text, opiniile si concluziile.