Ghici cine moare primul

Ghici cine moare primul. Unul traieste, celalalt moare. E singura solutie - M. J. Arlidge


Era în toiul nopţii şi Peter Brightston îngheţase până-n măduva oaselor. Din cauză că transpira excesiv, purta mereu costume subţiri, chiar şi iama» — obicei pe care-l regreta amarnic acum.

Undeva prin Pădurea Nouă se afla maşina lui Ben, iar înăuntru era paltonul căptuşit pe care i-l cumpărase Sarah de ziua lui. Injurând cu năduf, şi-a strâns sacoul un pic mai tare în jurul corpului.

Sufla din greu şi aburii respiraţiei îngheţate ii dansau prin faţa ochilor. Doar atât putea să distingă de fapt — acum era întuneric beznă afară. Il simţea alături pe Ben, dar nu-l şi vedea. El ce făcea oare? Ben era un tip de treabă în principiu, dar nu rezista în spaţii închise.

Aproape că-şi pierduse cunoştinţa mai devreme, pradă unui soi de atac de panică, şi striga prin somn. Pereţii metalici care-i înconjurau amplificau spaimele nocturne ale lui Ben, dând întregii scene un aer de coşmar şi îi băgau groaza în pase lui Peter.

O să-i găsească oare cineva la timp? Sau îi aştepta moartea în hruba asta sinistră?

Peter a aruncat o privire în direcţia unde se afla Ben, după care, profitând de întuneric, şi-a strecurat mâna în buzunar. Nu pleca niciodată la drum fără un pacheţel de bomboane mentolate — nu se făcea să ajungi acasă duhnind a băutură — şi uşurel, cu prudenţă, a desprins ultima bomboană din pachetul golit acum.

A vârât-o în gură rapid. Mai avea o jumătate de pachet în buzunar atunci când se treziseră abandonaţi aici. Şi îl ronţăise încetul cu încetul, fără să-i spună lui Ben. Putea să parieze că Ben ar fi procedat la fel, aşa că de ce nu?

Foamea care-i râcâia stomacul îi anihilase toate eventualele mustrări de conştiinţă. A tot plimbat bomboana prin gură, lăsând zahărul să se dizolve treptat şi să-i alunece în jos pe gâtlej. Era dulce, călduţ şi mângâietor.

Ce avea să facă de-acum încolo? Bietele lui provizii se isprăviseră. Şi nu reuşea să adoarmă, ceea ce nu făcea decât să-i amplifice foamea. Ce mama dracului avea — aveau — să mănânce acum? Cărbuni? A râs cu amărăciune şi a înghiţit-o.

Ecoul suna foarte ciudat, iar el era deja aproape secătuit. Trebuia să-şi păstreze calmul. Suferise două infarcturi în ultimii cinci ani şi nu-i mai trebuia încă unul — nu aici.

Intemniţarea lor îl şocase în primul moment, dar fusese destul de activ de-atunci, străduindu-se din răsputeri să găsească vreun mijloc de evadare.

Pereţii buncărului ruginiseră prin unele locuri şi, după ce a tot tras zdravăn, a izbutit să desprindă o aşchie metalică de vreo cinci centimetri lungime. Cu ea a bătut în pereţi, a încercat să-i străpungă, ba chiar a căutat s-o folosească pe post de colţar şi să se caţere spre ieşire.....

RECENZII