Mă grăbesc să vă spun drept că, de fapt, eu scriu pentru mine. Practic, tot ce face omul o face pentru sine și doar în aparență o face pentru alții. Cărțile mele sunt o istorie a descoperirilor mele și a evoluției mele. Le recitesc și mă descopăr pe mine. De fiecare dată. O ocupație pasionantă. E ca și când le-aș citi prima oară.

Un sentiment de vinovăție reprimat se transformă în oboseală. El influențează  funcționarea  inimii și circulația sanguină. De sânge depinde alimentarea și capacitatea de funcționare a tuturor celulelor din corp. Capacitatea de funcționare include și capacitatea omului de a se curăți. Cel care este în permanență obosit, nu mai dă atenție curățeniei sufletești. Pentru el contează doar scopul și aspectul exterior. Ele îi sunt necesare pentru a se afirma și a se justifica. Odihna o lasă pentru mai târziu.

Nepriceperea de a-ți acorda un respiro se transformă în dorință de a ți se da un răgaz.

La o persoană timidă sentimentul de mândrie este ascuns și maleabilitatea lui este înșelătoare. Dacă vrea să demonstreze cuiva mai mândru decât el că și el este în stare să realizeze ceva, dorințele lui se pot compara, ca proporții, cu ale aceluia, numai că el își cunoaște vulnerabilitățile. Frica de a nu se face de râs îl face să fie prudent. La el voința se frânge pas cu pas, treptat. Orice mic insucces ia amploare și pare ceva de nerezolvat, iar orice formă concretă de impas duce la atonia celulei musculare respective. Cine crede că mușchii flasci sunt un fenomen care însoțește bătrânețea, se înșală. Nici nu bănuiește că în realitate este bolnav.

Cu adevărat elastic este omul cu mândrie mică. Acesta nu-și va pierde nici la o sută de ani elasticitatea mușchilor și agilitatea corpului pentru că se ocupă de el și muncește atât cât este nevoie. Odată cu înaintarea în vârstă acțiunile lui sunt foarte bine gândite. La polul opus, este omul care își antrenează corpul și muncește în asalt pentru a-și arăta superioritatea și astfel își pune musculatura în pericol. Fără mușchi nu există mișcare, adică nici viitor.

De ce se îngroașă sângele? Se îngroașă pentru că omul care a fost decepționat în dragoste încetează să mai creadă în ea. De ce se produce această decepție? Pentru că omul nu înțelege ce înseamnă Dumnezeu. Uitându-se la tertipurile diferitelor religii și secte pătrunse de ură față de om, oamenii își pierd încrederea în Dumnezeu pentru că toți dogmaticii spun că doar născocirile lor ar fi Dumnezeu. Când omul își pierde încrederea într-un astfel de idol, încă nu este o nenorocire. Nenorocire este atunci când omul își pierde încrederea în esența lui Dumnezeu care și în ziua de azi,  în toate riturile religioase și în toate limbile, poartă un singur nume – IUBIRE. Tot mai mulți oameni își pierd încrederea în iubire, căci, spun ei, ce fel de iubire este asta care cere sacrificii? Neștiind să dăruiască, oamenii se sacrifică pentru a-și câștiga iubirea și sunt dezamăgiți.

Atunci când pretindem, noi devenim vampirii vieții, nu ne dăm voie să trăim. Dacă ne-am privi din exterior, am ști foarte bine unde trebuie să pretindem și unde nu. A pretinde este cumva rău. Altceva este să dorim. De exemplu, nu pretindem cuiva să crească presiunea atmosferică și să îndrepte vremea. Așteptăm să se întâmple și sperăm că atunci ne vom simți mai bine.

Vremea s-a îndreptat și poate și noi ne simțim mai bine. După un timp, nu ne mai simțim bine, deși vremea este foarte frumoasă. Noi așteptăm în continuare și sperăm. Visăm la ținuturi îndepărtate unde este raiul pe pământ și când ajungem acolo, nu știm ce să facem. Visăm la o minune și când ea apare, nu știm să ne bucurăm. Odată cu trecerea anilor suntem nemulțumiți de noi înșine și începem să-i cicălim pe cei din jur.

Acțiunile unui om care trăiește în stres constau în aceea că bucuria și tristețea și le pregătește singur, iar fericirea o așteaptă de la alții. Acțiunile care nu pornesc din inimă provoacă disperare. Acestea sunt acțiuni de dragul acțiunii, în care nu te regăsești.

Foarte mulți oameni sunt victime ale dorințelor părinților lor. Cu cât s-au realizat mai puțin năzuințele legate de viață ale părinților, cu atât sunt mai mari năzuințele lor legate de copil. Cu cât situația financiară a părinților este mai modestă, cu atât ei sunt mai neliniștiți și în legătura cu ei și cu copilul și se tem ca el să nu ajungă într-un anturaj periculos. O cât de mică inițiativă venită din partea copilului poate fi percepută de părinți ca un coșmar, ca o tragedie. În speranța că printr-un comportament frumos le va mai domoli suferințele părinților și le va ușura viața, copilul este capabil, temându-se în permanență pentru ei, să-și sacrifice viața. Cine nu vrea să se sacrifice, se salvează prin fugă.

Salvându-ne prin fugă de părinții noștri, nu ne salvăm și de propriile noastre stresuri. Stresurile ne însoțesc pretutindeni și ne provoacă același tip de relații și cu oamenii străini. Jenându-se de trecutul său și ascunzându-l, omul nici nu-și dă seama cât de mult se încurcă în hățișul de năzuințe și speranțe creat de prieteni, colegi și de societate.

Aceștia încep să îl folosească în propriile lor scopuri. Tu ai, tu știi, tu ești capabil și prin urmare tu ești obligat pentru că lumea contează pe tine. Toți cred că tu poți să faci minuni, să-i scoți din necazuri, să-i vindeci de boli. Cine se sacrifică de dragul celorlalți, ajunge să nu mai aibă dreptul să fie singur sau împreună cu familia lui, să se ocupe de treburile lui, să obosească, să nu știe, să greșească. Slăbiciunile omenești aruncă o umbră asupra omului care se sacrifică.

     Numai la gândul că se contează pe el într-o anumită problemă și că cutare sau cutare au încredere în el poate să apară o oboseală de neînvins, care, literalmente, îl face să cadă de pe picioare. Trezindu-se a doua zi cu gândul la aceleași lucruri, ajunge  într-o stare de vlăguială, chiar într-un fel de letargie, încât îi vine să lase totul baltă căci oricum nu mai are putere să îndeplinească  dorințele tuturor.

Pe măsură ce trece timpul este tot mai greu să rămâi acel părinte de care copiii să fie mulțumiți. Cu cât viața devine mai bună, cu atât crește și nemulțumirea tinerei generații față de toți și de toate. Întotdeauna omul vrea ce nu are! Dacă este rău, el vrea să fie bine. Dacă este bine, vrea și mai bine. Dacă este mai bine, vrea mai rău.

Într-un final apare criza. Părintele, deși are cele mai bune intenții, ajunge la convingerea  că, vezi Doamne, este mai fericit cel care nu are copii.

Când am chiar și cea mai mică problemă cu sănătatea, eu consider că este un dar ceresc care mă învață să îi înțeleg corect esența.

Naivitatea îi poate aduce omului suferințe fizice.

Egoismul îi poate aduce suferințe spirituale.

„Ego-ul” cel mai trufaș este caracteristic pentru indivizii din societățile prospere care nu au realizat nimic în viața lor. Cu cât au realizat mai puțin cu propria lor minte și cu propriile lor mâini, cu atât sunt mai aroganți. Acești paraziți îl privesc de sus pe muncitorul calificat venit din țările în curs de dezvoltare și nu dau doi bani pe un profesor, deși așteaptă ajutor de la amândoi.

Lipsa de soluții provoacă slăbirea mușchilor netezi. În funcție de ei pot să slăbească toate țesuturile, până și creierul. Dacă lipsa de soluții, starea de impas are legătură numai cu munca intelectuală, acest lucru se va manifesta numai în creier. Dacă starea de impas are legătură cu oricare alt scop, atunci, în afară de mușchii netezi din creier, vor slăbi și mușchii netezi din zona corespunzătoare a corpului și ca urmare nici mușchii striați nu vor mai avea tonus și capacitate de funcționare. În zona în care vasele de sânge s-au dilatat ajunge mai mult sânge decât ar fi necesar, dar întrucât acesta nu mai circulă, foamea de oxigen și insuficiența de substanțe nutritive apar și în creier. Mult mai rău stau lucrurile dacă persoana respectivă nu a știut niciodată să aibă încredere în ea și nici măcar nu știe ce poate să însemne acest lucru. Ea presupune că trăiește după capul ei, dar se dovedește că trăiește după cum îi cântă alții.  Și lucrul acesta o duce la disperare.

Senzația de nonsens pe care o are omul inteligent provoacă dilatarea ventriculelor din creier, ceea ce de multe ori se manifestă prin pierderea vederii, de parcă ar vrea să îi spună omului: nu mai vezi niciun rost în această viață. Eliberează-te de senzația de lipsă de rost, de nonsens și vei simți că viața are întotdeauna un rost. Și atunci vei și vedea că așa și este. Vei vedea oameni care încă nu sunt pregătiți pentru ce tu știi deja, dar nu vei considera că sfaturile lor sunt lipsite de sens. Pur și simplu vei înțelege că nu a sosit vremea lor și te vei liniști sufletește. Nu te vei mai agita și nu te vei mai panica. Iar dacă apare vreo problemă, vei vedea că este mult mai bine să o privești cu calm, fără istericale.