Inotatorul

Inotatorul (Joakim Zander)


...oare aşa trebuie să se termine? Nu cu surle şi trâmbiţe, ci cu un scâncet? Un zbor de zece ore, o săptămână de vacanţă obligatorie, o bătaie pe umăr şi un birou cenuşiu, gol, sub necruţătoarele lumini fluorescente ale biroului lui mohorât?

- O să-ţi pregătim propriul birou în curând, îmi spuse Susan fără să mi se uite în ochi.

Dar zilele trec una după alta şi încăperea rămâne la fel de vagă ca şi noile mele sarcini. Priviri compătimitoare, şoapte în jurul filtrului de cafea. Nimeni nu ştie cine sunt - toată lumea de aici este mai tânără decât mine însă se pare că zvonurile m-au urmat

Sunt bătrânul agent de teren trimis acasă pentru că n-a mai fost în stare să ia deciziile dificile, necesare în vreme de război, cel care nu era format şi pregătit pentru misiuni în Afganistan. Nu mă surprinde. Toţi suntem spioni Dacă n-am avea zvonurile, jumătăţile de adevăruri, fragmentele noastre scoase din context n-am mai fi nimic.

Singurii pe care îi mai ştiu sunt colegii mei care au urcat pe scara ierarhică. Cei care au acceptat să se conformeze şi au devenit maeştrii alianţelor necurate. Cei care s-au descurcat mai bine în casele lor de oraş decât în umbră.

Cei ale căror aspiraţii au fost, de la bun început, dejunurile cu consilierii prezidenţiali şi petrecerile cu ambasadorii, în vremurile de demult, nu dădeam doi bani pe ei, aceiaşi doi bani pe care nu-i dau nici acum.

Dar, indiferent de interesul meu faţă de ei, se opresc îndatoritori în uşa biroului, privesc fugitiv spre masa mea, unde totul este perfect aranjat, încercând să nu mi se uite în ochi bătând cu degetele darabana pe cutia mea goală de corespondenţa.

Experienţa ta va fi de nepreţuit pentru noi, aici, îmi spun ei calculând cu repeziciune cam de câţi ani ar mai fi nevoie ca să mă trimită, definitiv, în vacanţă.

Unul dintre ei îmi recomandă pe cineva la o firmă privată oarecare în Irak. Acum totul e privatizat Contractori. Muncă de teren şi bani grămadă. „Experienţa ta va fi de nepreţuit pentru noi, aici.“

Insă nu mă pot hotărî să aplic pentru slujba respectivă. Simplul fapt de a mă ridica din pat şi de a-mi pune picioarele pe podea după alte douăsprezece ore de whisky şi somnifere constituie mai mult decât pot I să fac într-o zi.

Şi abia dacă îmi iese şi asta. Când conduc spre munca nici măcar nu arunc o privire în direcţia piscinei. Poate că am şi uitat cum se înoată. Dumnezeu ştie că m-am forţat să uit orice altceva.

Nici nu mai visez în fiecare noapte. Nici măcar coşmarurile mele recurente, cele din care obişnuiam să mă trezesc febril, cu cearşafurile pe jos, ţinându-mă de piept, ca un om nebun, căutându-mă, plin de amărăciune, de gloanţe imaginare, de oase rupte. îmi lipsesc.

Când visez, într-adevăr, visez munţi Cadre nesfârşite, în panning, de pietrişuri si iarbă, în tehnicolor fragmentat, ceruri de un albastru precum cel din tablourile pictorului neodadaist sau postmodernist timpuriu Yves Klein, vârfuri de munţi încărcate cu zăpadă şi drumeaguri care nu duc nicăieri, şi totuşi din ce în ce mai departe. Mă trezesc fără să-mi doresc nimic altceva decât să merg pe drumeagurile acelea....

Limba:Romana
Pagini: 415
Dimensiuni: 13X20
Data aparitiei:2015

RECENZII