Jurnal intim-Marin Preda

Marin Preda nu-i un diarist convins, nu crede in valoarea acestui gen ambiguu si nici nu-i vede utilitatea literara. A citit jurnalul lui Gide si nu-i place, citeste jurnalul de batranete al lui Tolstoi si este dezamagit cand observa ca un mare scriitor noteaza nimicurile vietii si nu se arata, cum s-ar cuveni, intelept si senin in fata lumii. In fine, Preda vorbeste de crizele sale morale si de nelinistile provocate de boala in care s-a instalat (nevroza) si se gandeste daca nu poate sa foloseasca aceste note in literatura propriu-zisa. Singura utilitate a jurnalului, dupa el, este aceea de a-l ajuta pe autor sa iasa din criza teribila in care a intrat din doua motive marturisite: in chip explicit: nevroza si despartirea de o femeie pe care, hotarat, o iubise (Aurora). Rol, asadar, terapeutic, nu literar. […]
Am dovedit in alta parte (Fictiunea jurnalului intim, I-III, 2001) ca in orice jurnal secret exista doua sau chiar trei personaje: 1) unul care nareaza si isi face un portret, de obicei, convenabil: imaginea lui de marca, aceea cu care vrea sa circule prin lume; 2) un personaj ascuns printre randuri, o imagine pe care cititorul trebuie s-o ghiceasca nu din ceea ce spune naratorul, ci din ceea ce nu spune, din ezitarile, ambiguitatile sale; 3) cand este vorba de jurnalul intim al unui scriitor, exista si un al treilea personaj, acela creat de opera de fictiune. Un personaj absent in jurnal, dar prezent in imaginatia celui care citeste jurnalul. El stie deja multe lucruri despre autorul jurnalului, si-a facut o idee despre el din opera de fictiune. In cazul de fata, cand citesc, acum, insemnarile intime ale lui Preda, le citesc cu fantasma prozatorului descoperit in Morometii si in celelalte scrieri ale sale. O lectura oarecum prefigurata, conditionata de opera anterioara. Intrebarea pe care mi-o pun in astfel de situatii este daca personajul (sau personajele) din jurnalul secret se potriveste cu personajul pe care mi l-a proiectat opera de fictiune citita anterior.
Eugen Simion