Principele -Niccolò Machiavelli

Cand Machiavelli este vazut drept fondatorul stiintei politice moderne sau creatorul autonomiei politicului, trebuie sa se aiba in vedere acest termen in acceptiunea sa extinsa, profesata teorematic in Akademia lui Platon. De aceea, reflectiile asupra puterii, aflate in centrul de interes al Principelui, modeleaza diviziunile sociale in acord cu oscilatiile diviziunii puterii si societatii civile. Asta ne confirma ca momentul Machiavelli desemneaza nu numai epoca Renasterii, ci si modernitatea insasi, care presupune ideea ca oamenii isi croiesc singuri propria istorie. Dar efectele Principelui sunt prezente si dincoace de modernitate, gratie viziunii sale creative: respingerea metafizicii, metoda empirica si istorica in studiul domeniului politic, jocul anti-utopiei si convingerea ca exista o ratiune de stat.
De ce o noua traducere a cartii de referinta a stiintelor politice? Pentru ca textele mari isi modifica sensul la o noua lectura, iar actualitatea Principelui depinde de intelegerea si de acceptarea fiecarei noi generatii de cititori. Politica este la Machiavelli un calcul al beneficiilor si al costurilor, iar omul politic are a fi constient de singura realitate a lumii care este puterea si nu moralitatea. Axioma politicii machiavellice (binele are adesea drept consecinta raul si invers) a inspirat termenul realpolik, maturizat notional abia in secolul al XIX-lea si operationalizat in veacul trecut si azi. A pune pe acelasi palier indrumarile secretarului Florentei cu abilitatile politice ale lui Otto von Bismarck sau cu cele diplomatice ale lui Henry Kissinger inseamna a construi o genealogie a unei filosofii, sau a unei tehnici, sau a unei capacitati de diagnoza si tratament. Iar Machiavelli nu a produs doar acesti discipoli ci multi altii, inclusiv dictatori, care si-au legitimat crimele prin malformarea ideii de actiune politica necesara.