Regii Dacilor si razboaiele cu romanii

O carte care nu s-a scris niciodată în cei 1906 ani de la distrugerea regalitătii dacice.

O lucrare pluridsciplinară, de o asemenea amploare, nu a fost dedicată până acum regilor din Grecia, din Roma, din Britannia, din Gallia, din Germania, din Parthia sau din Orient.

Lucrarea întemeiată pe surse istorice clasice, dar si apocrife, prezintă în mod exhaustiv domniile regilor daci: Burebista, Deceneus, Cotiso, Oroles, Dapyx, Zyraxes, Dicomes, Scorilo, Duras, Decebalus.

Este, de asemenea, înfătisat pentru fiecare domnie în parte contextul social, politic si militar extern, precum si raporturile cu lumea romană.

Pe baza descoperirii, în muntii din jurul Sarmizegetusei Regia, a 13 castre romane si a 16 fortificatii dacice necunoscute până acum, autorul rescrie practic desfăsurarea războaielor dintre daci si romani din anii 101-102 si 105-106.

Fragmente din carte:

Muntele Sfânt. Întemeierea Sarmizegetusei (anul 65 î.Ch.)

Supunerea populaţiilor din sudul şi din vestul Daciei însemna asumarea unui vast proiect de politică externă. Pentru ca acest proiect să reziste trebuia consolidată puterea în interiorul Daciei.

Coeziunea internă nu putea porni decât de la un pol de putere unanim acceptat. Acest factor de unitate pandacică îl constituia Muntele
Sfânt şi religia practicată aici.

Strabon surprinde foarte bine colaborarea dintre rege şi marele preot atât pentru perioada lui Burebista-Deceneus, dar şi pentru veacurile anterioare, mergând până la Zalmoxis: „...întemeiat pe semnele cereşti el făcea prorociri.

În cele din urmă l-a convins pe rege să-l facă părtaş la domnie, spunându-i că este în stare să-i vestească voinţa zeilor...

Regele lucra în înţelegere cu el, fiindcă vedea că oamenii ajunseseră mult mai ascultători decât înainte. Căci supuşii credeau că regele dă porunca sfătuit de zei” (Geografia, 7, 3, 5).

Locul de unde Marele Preot afla poruncile divine şi le trimitea regelui era Muntele Sfânt unde exista o peşteră. Ritualurile desfăşurate la Muntele Sfânt descrise de Strabon se aseamănă foarte mult cu cele relatate de Herodot pentru Zalmoxis câteva secole înainte.

Zalmoxis se retrăgea în locuinţa lui subterană pe care unii o numeau peşteră, pentru a le dovedi geţilor că sunt nemuritori, adică pentru a-i iniţia în ritualurile nemuririi, iar marele preot de la Muntele Sfânt se retrage în peşteră pentru a afla voinţa divină.

Strabon descrie mai curând o tradiţie anterioară lui Deceneus decât ceea ce se petrecea efectiv în momentul întemeierii regatului. De aceea imaginea marelui preot la Strabon este aceea a unui pustnic care: „...rar se întâlnea cu cei din afară, cu excepţia regelui şi apropiaţilor acestuia”.

Această postură ascetică a marelui preot contrastează puternic cu ceea ce afirma gotul Iordanes despre Deceneus, ca despre un învăţător al neamului. În opinia lui Iordanes, Deceneus i-a învăţat pe geţi filosofia, etica, astronomia, semnele zodiacului şi teologia (Getica, 69-71).

Strabon şi Iordanes nu se contrazic câtuşi de puţin. Unul vorbeşte despre preoţii de la Muntele Sfânt înainte de momentul în care Burebista şi Deceneus şi-au reunit eforturile pentru constituirea regatului, iar celălalt descrie opera de învăţător al dacilor pe care o înfăptuia Deceneus, după ce planul de formare a marelui regat a fost pus în aplicare.

Dacă înainte de Deceneus şi de Burebista, Muntele Sfânt avea mai mult o funcţie oraculară, după constituirea regatului condus de cei doi la Muntele Sfânt vor fi şcoli de astronomie, de filozofie ori de teologie conduse de marele preot.

Strabon leagă Muntele Sfânt de peştera lui Zalmoxis şi nu de activităţile spirituale ce se desfăşurau aici pentru perioada regatului, de aceea descrierea muntelui şi a numelui său trebuie să fie specifice pentru perioada anterioară momentului în care Burebista şi Deceneus au început să-şi pună în aplicare planul de politică internă.

Iată cum înfăţişează Strabon Muntele Sfânt: „Muntele unde se afla peştera a fost socotit sfânt şi s-a numit aşa. I se zicea Kogaionon şi la fel a fost şi numele râului care curgea pe lângă el” (Geografia, idem).

……………………………

10) Regele Scorilo (25-69 d.Ch.)

Despre regele Scorilo avem trei informaţii provenite din surse foarte diferite. Mai întâi, integrată în cadrul unei opere unitare, Getica, este referirea istoricului got, Iordanes, din secolul 6 d.Ch.

Acesta îl aşează pe Coryllus (Scorilo) în lista regilor care au domnit peste daci după moartea lui Burebista. Plasarea lui Scorilo în intervalul dintre Comosicus şi Decebalus (sub numele de Diurpaneus) este o informaţie foarte importantă, la fel ca precizarea faptului că durata acestei domnii s-a întins pe o perioadă de patru decenii: „Plecând şi acesta (Comosicus n.n.) la cele omeneşti, a acceptat scaunul de rege al goţilor Coryllus, care a domnit peste poporul său în Dacia timp de 40 de ani” (Getica,73).

Al doilea autor antic care îl aminteşte pe regele Scorilo este Frontinus, ce a trăit şi a scris pe vremea împăraţilor Domiţian şi Traian. În culegerea sa de fapte memorabile despre diverşi comandanţi ai antichităţii este inclus şi regele Scorilo, fiind unicul „strateg” din lumea dacică amintit de autorul roman: „Scorylo, comandantul dacilor, ştiind că poporul său era dezbinat din pricina războaielor civile şi socotind că nu-i nimerit să-i atace (pe romani, n.n.) deoarece unui război cu un duşman din afară s-ar putea
restabili înţelegerea între cetăţeni, a pus în faţa concetăţenilor săi doi câini şi pe când se luptau între ei cu îndârjire, le-a arătat un lup. Imediat câinii s-au aruncat asupra acestuia, uitând de cearta lor. Prin această pildă i-a oprit pe daci de la un atac care ar fi adus foloase romanilor” (Stratagemele, 1,10,4).

Corelând informaţia din Getica, despre perioada de patru decenii a domniei
lui Scorilo şi cea adusă în discuţie de Frontinus, potrivit căreia regele s-a împotrivit războiului cu romanii, putem trage concluzia că regele dac a fost un promotor al păcii în raport cu imperiul roman.

Din punct de vedere cronologic singura perioadă lungă de timp în care nu sunt cunoscute războaie între daci şi romani este cea dintre anul 26 d.Ch. şi anul 69 d.Ch., adică un interval de 43 de ani. În acestă perioadă putem întegra fără nici o dificultate domnia regelui Scorilo.

Totuşi un rege al păcii nu putea să stăpânească o perioada atât de lungă un popor al războiului, aşa cum erau dacii. Scorilo nu putea să domnescă 40 de ani, la fel ca şi împăratul Augustus, fără să fi făcut nimic memorabil.

Prestigiul său în lumea dacică nu se datorează păcii cu romanii, ci mai degrabă unei victorii pe care a obţinut-o împotriva acestora. Uriaşul său renume printre daci a fost câştigat ca urmare a campaniei victorioase din Moesia din iarna anilor 25-26 d.Ch….

Limba: Romana
Nr.pagini: 925+64 color
Dimensiuni:
An aparitie: 2013

RECENZII