Sfoara de întins rufe

Povestea acestei carti începe acum 25 de ani. Atunci Alice a fost pentru mine mai întâi o voce. O voce fara chip, pe care o auzeam din departare, citindu-si poemele. Era o seara de iulie, ma întorceam din oras în Padurea verde de la marginea Timisoarei, acolo unde în tabara anuala de literatura începuse deja cenaclul de fiecare zi. Întârziasem si pe masura ce înaintam pe aleile parcului-padure, auzeam din ce în ce mai clar o voce care domina împrejurimile imediate ale campusului în care eram cazati. Era o voce firava si ferma în acelasi timp, care te intimida si nu te lasa sa pleci, o voce Care se juca într-un fel foarte serios cu gravitatea lucrurilor despre care vorbea, o voce alba care se colora treptat si se albea apoi la loc, o voce care manipula aerul, îl supunea blând si îl lasa liber apoi. La fel facea si cu auzurile noastre. Poezia lui Alice Popescu era puternica într-un fel indirect, fara a se folosi de artificiile puterii. Sfoara de întins rufe contine toate inflexiunile acelei voci poetice contemplative, diagnosticale, pline de forta, care vreme de 25 de ani si-a precizat si sporit, în intimitate, capacitatea de seductie. Povestea acestui volum începe acum 25 de ani când am aflat pentru prima data ca fragilitatea e cel mai bun culcus al fortei. - Svetlana Cârstean


În Sfoara de întins rufe, Alice Popescu stie sa gaseasca cuvintele cele mai intense si mai taioase pentru a vorbi despre cercul solidar al fidelitatii fata de trecut; Alice ne face sa reînviem ca nimeni altcineva cimitirul nostru interior, în care amintirile sunt înmormântate în unul si acelasi mormânt fratern. Demult ucisa, copilaria revine acum, durerile trecute au lasat urme, iar lucrurile nespuse au crescut precum chisturile. Odata ajunse la maturitate, aceste chisturi trebuie sa fie incizate si numite. Alice Popescu alege sa le transforme în poeme. Între rezistenta si rezilienta (în sensul de forta morala), între poveste si povestire, poezia sa este un balsam (o „pudra") pe care poeta o presara peste corpul ei, peste urmele trecutului sau (familial si politic), este o frânghie de întins rufe pe care îsi agata amintirile. Poezia lui Alice Popescu vine din adâncurile sale. Ca o afirmare a sinelui, a suferintei, dar si a sperantei. E o miscare interioara perpetua, marcata de tensiuni si rupturi. Ca o rafala a sufletului si a tuturor contradictiilor pe care acesta le poate contine. E o lupta continua, reala si onirica totodata, caci poezia are un fel misterios de a fi în acelasi timp prezenta si invizibila, imposibil de atins si concreta, fara ca vreuna din aceste trasaturi sa fie mai puternica decât cealalta. - Fanny Chartres


Tot mai multi poeti de la noi practica la debut o formula emotionala de tip catenaccio. Eficienta, dar în acelasi timp dezarmanta. Nu trebuie sa fii critic literar ca sa constati asta. E de-ajuns sa vrei sa te apropii, omeneste, de cartile lor. Dupa câteva încercari, le lasi balta invariabil. Oricât de bine scrise ar fi. (Caci, da, adeseori sunt bine scrise). Alice Popescu vine din alta poveste. Ea se expune, se deschide fara precautii. De altfel, nicaieri în acest volum nu veti întâlni imagini ale claustrarii. Însasi suprafata poroasa a paginilor pare permeabila. De acolo ies la suprafata, aproape spontan si aproape spectral, îngrijorari, spaime, fobii, obsesii. Traduse, acestea, într-o limba româna atât de subtila încât echivocul sensurilor e identificat, descompus si reconstituit de nenumarate ori. Fara ca vreodata ceva sa ramâna deoparte. Nu întâmplator, o jumatate din dedicatie e adresata unuia dintre cei mai inteligenti prozatori pe care i-am avut. Cele o mie (si una) de posibile lecturi ale acestui volum necesita nu doar empatie, ci si resurse majore de ingeniozitate. Va tine? - Cosmin Ciotlos

Limba: romana

Nr.pagini: 72

Dimensiuni: 13x20

An aparitie: 2013

RECENZII