Solemnitatea ignorantei - Eseurile de la Stuttgart II

O privire, chiar şi de suprafaţă, asupra câtorva dintre titlurile ce alcătuiesc portofoliul ştiinţific al lui Iulian Chivu indică un cercetător preocupat constant de ceea ce conferă, în împrejurări determinare, un conţinut particular spiritualităţii general umane...
Olimpia Berea

Multe sunt temele eseurilor în discuţie, însă interesantă este dicţiunea ideilor, acel farmec al enunţului şi formulării memorabile, uşurinţa de a desena concepte şi idei, în mod conex şi interdisciplinar.
Zenovie Cârlugea

Citindu-l deci pe Iulian Chivu e greu de spus dacă autorul deschide spre o disciplină nouă, etnosofia, dincolo de etnopsihologie, sau face peste timp o relectură aplicată a unor teme filosofi ce al căror miraj este mereu fascinant...
Lucian Hetco

Scrisă cu rigoare, cartea poartă şi o dimensiune polemică, atât prin profunzime, cât şi ca sens şi semnificaţie, faţă de generaţia spontanee de teorii şi practici perfide ce pun gândul în situaţii nefericite şi spiritul să se răsucească viclean spre realizarea de sine.
Dumitru Velea


Fragment din carte:

…a avea cunoştinţă de ceva înseamnă a ieşi din relativ prin relaţie sau corelaţie; cu alte cuvinte asta înseamnă a te statornici de o parte sau de alta, respectiv în raţiune, sau a rămâne în relativ. Cred totuşi că Platon avea dreptate: cunoaşterea a început prin contemplare (ceea ce înseamnă lipsa problemei), pe când nevoia de soluţie a dus spre ştiinţa a ceva prin epistemă.

Gândirea, ca facultate superioară care reflectă în chip generalizat realitatea obiectivă, se joacă adesea cu limba; o testează prin noţiuni, o actualizează prin judecăţi, o scoate din amorţire prin spirit.

lată de ce ea este cugetare, conştiinţă, spirit, cunoştinţă, ştiinţă, imaginaţie creatoare, meditaţie şi chiar fantezie. Aşa de pildă se explică de ce a pune în relaţie nu e decât în contiguitate cu a fi în relaţie; corelaţia înseamnă punerea de acord a relativului cu un co-relativ prin congruenţă. Formal, lucrurile pot fi puse pe seama verbului pe care însă gândirea îl manevrează cu vigoare din spate.

Prima punere în relaţie a lucrurilor cu ele însele a făcut-o însuşi Adam, mai întâi cu incipienţele gândirii în denominaţie şi mai apoi, prin consecvenţă, în contemplaţia care nu îl duce la răzvrătire, ci la punerea în act a sinelui.

După gândire, ca primă treaptă spre superioritatea speciei, urmează raţiunea – facultate de a cunoaşte, de a gândi neapărat logic nu haotic, de a înţelege legături între fenomene, de a opera cu noţiuni, de a tace judecăţi prin care se pătrunde dincolo de lucruri şi fenomene identificând cauzalităţi şi relaţii subtile.

De aici începe tendinţa omului de a ieşi din relativ atât cât îi permite personalitatea lui, în sensul pe care i-l da Robert Wenley acestei noţiuni: cea mai înaltă categorie cunoscută omului, care, cu cât îi poţi extinde conţinutul, cu atât devine mai mare şansa de a te apropia prin ea de Adevărul absolut.

Pe una din structurile personalităţii, accesul la libertate, stoicii, a căror exigenţă morală era recunoscută, credeau că omul ideal poate atinge libertatea în singurătate; cam ceea ce spune şi Mântuitorul apostolilor săi despre desăvârşirea protectoare.

„Voi fiţi dar desăvârşiţi, după cum şi Tatăl vostru cel ceresc este desăvârşit” (Matei; 5.48), ceea ce este egal cu excluderea oricărei relativităţi, Romanii de pildă, în viziunea lui Mommsen, în ciuda tuturor strădaniilor, neputând ieşi din relativitate, nu au putut atinge nici performanţa greacă în filosofie şi au rămas în acest domeniu doar nişte savanţi inferiori, ucenici vanitoşi ai unor dascăli nepricepuţi.

…………………………….

…un alt curent în teoria cunoaşterii, raţionalismul, induce ideea că raţiunea este singura capabilă să asigure cunoaşterea autentică. El-afirmă că necesitatea şi universalitatea nu pot fi furnizate din experienţă şi că ele există independent de aceasta, îi sunt apriorice.

La Rene Descartes, în schimb, raţionalismul face relaţia om-raţiune-substanţă. Omul îşi construieşte esenţa pe raţiune, iar conştiinţa corp oralităţii o realizează tot pe bază de cugetare într-un gen de reducţionism ontologic.

În raţionalismul postcartezian al lui Blaise Pascal (1623 -1662), omul se mişcă în interiorul unui statut al fiinţării fundamentat pe contradicţiile constitutive ale naturii sale, de unde şi tragismul condiţiei umane prin care îşi legitimează superioritatea (trestia cugetătoare).

Limba: romana

Nr.pagini: 239

Dimensiuni: 13x20

An aparitie: 2013

RECENZII